"Era metamoderna" , Shri Mataji Nirmala Devi, extras

"Deoarece copiii din Occident sunt lăsaţi de capul lor, lipsiţi de afecţiune şi de îngrijire, ei se simt singuri şi părăsiţi. Întrucât părinţii lor dispun de bani, îi lasă să încapă pe mâna întreprinzătorilor. Astfel, sărmanii copii sunt bombardaţi, în permanenţă, prin inter­mediul televiziunii, cu tot mai multe posibilităţi de a alege o jucărie sau alta. Au apărut acum chiar şi păpuşi care au o zi anumită de naştere, ursuleţi cu genealogie, inclusiv cu numele tatălui, al bunicu­lui, al unchiului şi al întregii dinastii. Dacă te iei după sugestiile ispi­titoare ale reclamelor, trebuie să inviţi la masă toate rudele acestor păpuşi şi ursuleţi, care trebuie deci, să călătorească întruna de colo-colo. Dacă, însă, ca părinte, cineva nu este de acord cu aşa ceva, copiii săi foarte moderni îl vor hărţui într-un asemenea hal, încît până la urmă va trebui să cheltuiască alţi bani, organizând petreceri în fiecare lună. de fiecare dată într-o altă parte a oraşului. Astfel, producătorul afacerist, slujindu-se de sistemul reclamelor, creează necesităţi total lipsite de motivaţie şi o lume falsă. în final, el este cel care se bucură de roadele muncii oamenilor de bună credinţă.

Astfel de copii, nu mai au nici un fel de reiaţii cu propriii lor părinţi sau bunici. Ei nu-şi cunosc prea bine unchii şi mătuşile, dar ştiu pe dinafară toate aşa-zisele rude ale păpuşilor şi ursuleţilor de plastic. Casele oamenilor din ţările dezvoltate sunt ticsite cu aseme­nea lucruri, aşa încît copiii sfârşesc prin a se ataşa mai mult de păpuşi şi ursuleţi, decât de părinţi. Deunăzi, am văzut la aeroport cum personalul de securitate insista ca păpuşa unei fetiţe să fie tre­cută prin aparatul de detectare cu raze X. Copilul era atât de ataşat de păpuşă, încît voia să intre în aparat cu păpuşă cu tot. Nu i s-a dat voie, şi atunci a început să plângă în hohote, creând agitaţie şi tul­burare în jur. Cum este posibil ca un copil să se ataşeze atât de mult de o jucărie, când asta nu ţine de natura sa interioară? Copiii se joacă cu jucăriile şi apoi, când s-au plictisit de ele, le abandonează.

Dar foarte mulţi părinţi moderni nu au timp pentru copiii lor. fiind prea prinşi de mode şi opţiuni. Atunci, copiii îşi transferă afecţiunea asupra jucăriilor, care nu-i părăsesc niciodată, şi le dau sentimente de siguranţă şi de continuitate. Deoarece părinţii nu mai simt dragoste pentru copii, afecţiunea acestora se transferă asupra jucăriilor cumpărate din magazine. Astfel, se dau bani pentru a obţine dragoste.

Producţia, reclama şi consumul se desfăşoară toate sub sem­nul inevitabilului, dar este timpul să realizăm că această maşinărie nu este stăpânul nostru. Noi suntem cei care am creat-o şi deci cei care o pot ţine sub control. în plus, banii sînt creaţi de către om. deci, cum este posibil ca banii să domine omul într-o asemenea măsură? Dacă vă închipuiţi că libertate înseamnă libertatea de a face orice, după toane sau chef, atunci ideea respectivă de liber­tate este, în întregime, naivă. în realitate, libertatea adevărată este eliberarea de constrângere. Dar. dimpotrivă, în ţările dezvoltate omul este constrâns să cumpere lucruri de care nici nu are nevoie şi nici nu le doreşte, este constrâns să trăiască în mijlocul a tot felul de vechituri adunate şi, în final, constrâns să-şi cheltuiască timpul şi banii, pentru a se debarasa de ele.

Gîndiţi-vă că există mii şi milioane de familii care sunt pur şi simplu asediate şi dominate de produsele modernismului şi sunt nerăbdătoare; până la exasperare, să scape de cele dobândite deja şi să le schimbe cu altele noi. lată o problemă cauzată de multele posibilităţi de a alege şi de îndemnul de a alege între aceste vari­ante într-o societate expertă în marketing.

Abilitatea producătorilor afacerişti', în lansarea de varietăţi ale unor produse inutile, a atins punctul culminant. Niciodată nu poţi să cumperi două cravate identice, pentru că fiecare trebuie să fie diferită. Fiecare mâner de uşă sau de portieră este diferit. Fiecare covor trebuie să aibă un model diferit. Până aici. toate bune şi fru­moase: ai de unde alege. Numai că faimoasa posibilitate de alegere este iluzorie, deoarece toate variantele sînt confecţionate din acelaşi lucru. Adică toate produsele care ne iau ochii şi ne ispitesc sînt create de către om, în sensul că pentru a le fabrica se utilizează numai materiale artificiale. Uneori, dacă păşeşti cu picioarele goale pe aceste superbe covoare sintetice, simţi că îţi ard tălpile. Iar unele dintre hainele create în acelaşi fel îţi pot da o erupţie pe tot corpul. Destul de ciudat este că oamenii nu se prea sinchisesc de asta. Vreau să spun că, la urma urmei, a devenit o modă să ai o spuzeală pe piele. Cel mai rău este atunci când te afli într-o maşină, care merge cu viteză, şi descoperi deodată că încuietoarea de la portieră are ceva atât de special încît nu poţi s-o acţionezi în cazul în care maşina ar lua foc sau în caz de accident; dacă eşti străin şi nefa- miliarizat cu sistemul fantezist respectiv, poţi să ai un adevărat şoc.

Toată această varietate creată în mod artificial şi făcută cunoscută printr-un sistem de reclame atât de elaborat, nu ne face decât din ce în ce mai derutaţi şi mai alienaţi în propria noastră lume. Este mai bine să nu ne ruşinăm de propria ignoranţă. Astăzi, există, oe pildă, nişte butoane foarte delicate, plasate în avioanele moderne lângă scaunele pasagerilor. La clasa întâia, călătoresc îndeosebi multe persoane în vârstă, care, ar fi indicat, pentru aceste manevre să solicite ajutorul stewardesei, cu toate că ea ar putea să facă apoi haz pe seama ignoranţei lor în materie.

Acolo unde există posibilităţi excesive de alegere şi o vari­etate inutilă, dispare standardizarea şi nimeni nu se mai poate descurca. Asta pentru că, la urma urmei, un anumit grad de stan­dardizare este necesar pentru securitatea şi siguranţa oamenilor. Totuşi, chiar atunci când se adoptă standardizarea, ea este dusă până la limita absurdului. Când, de exemplu, într-o ţară precum India, au vrut să fabrice balamale, în loc să utilizeze îndemânarea meşteşugarilor, au decis să recurgă ia nişte maşini, desigur foarte costisitoare. Acum este nevoie de un halterofil pentru a deschide uşile prevăzute cu acele balamale şi de doi halterofili pentru a le închide la loc. Este imposibil să înţelegi de ce s-au ales nişte bala­male atât de rigide pentru uzul oamenilor obişnuiţi. Răspunsul este că s-a avut în vedere uniformizarea procedeelor de fabricare şi standardizarea dimensiunilor balamalelor, recurgând la maşini. în india, există balamale tradiţionale din alamă, foarte frumoase şi mult mai ieftine, care funcţionează cu uşurinţă. Desigur, ele nu au dimensiuni precise. Dar, deoarece uşile sunt produse acum în serie din materiale sintetice, se impune o limitare a variaţiei gabaritului şi atunci, pentru a obţine precizia cerută, balamalele trebuie fabricate prin tehnici industriale. Rezultatul este că, potrivnic bunelor noastre intenţii, trebuie să recurgem acum la balamalele făcute de maşină care nu pot ţine uşile nici închise, nici deschise, decât dacă ai. angaja un halterofil pe post de ajutor permanent.

Reacţia negativă produsă de asemenea idei - de a avea pre­cizie acolo unde nu trebuie şi de a nu standardiza acolo unde tre­buie - apare şi ea din gândirea întortocheată a afaceriştilor, care au luat-o razna de tot, scornind în fiecare zi alte bazaconii. în final, se ajunge la situaţia în care un mare număr de oameni care includ pro­ducători, agenţi publicitari şi consumatori, se află într-o derută totală, în care nici nu mai ştiu cât face doi plus doi. Consecinţa absurdă a aşa-zisei libertăţi de a alege, este demoralizarea lentă şi pierderea capacităţii de a se bucura de viaţă.

Există o varietate uriaşă de libertăţi inutile. Una dintre ele este alegerea a ceea ce vom purta când vom fi în sicriu, sau alegerea modelului de sicriu în care vom fi înmormântaţi. Totul apare ca o culme a ridicolului, în ochii oricărui om de bun simţ, nefiind decât un alt exemplu al libertăţii producătorilor de a stoarce oricîţi bani vor. chiar şi de la cei care se pregătesc să moară.

Cel mai nociv tip de libertate de care suferim în vremurile moderne, este însă libertatea de a duce o viaţă imorală. Acum poţi să te căsătoreşti cu o persoană, poţi să te culci cu alta, să cochetezi cu a treia şi să procreezi cu a patra. Potrivit unei statistici şocante, publicate recent într-o anumită ţară din Vest. un bărbat se culcă în medie, cu 6,9 femei pe an. Este o idee complet absurdă, care provine din concepţia că trebuie să fii mereu în căutare de ceva nou. O femeie care este deja învechită pentru un bărbat, devine o noutate pentru un altul şi, cu această idee prostească, de îndată ce începe să schimbe femeile precum hainele, un bărbat poate lesne cădea într-o nouă capcană. Epuizarea energiei în cursa fără sfârşit pentru nou, chiar şi în relaţiile cele mai intime, atrage după sine probleme cumplite de ordin emoţional, fizic şi mental. Dacă promis­cuitatea ar fi ceva normal, bun şi natural, atunci de ce oamenii suferă acum de boli incurabile, care sunt datorate în mod direct acestui stil de viaţă? De ce există gelozie? In fiecare zi. chiar ziarele care apără şi susţin libertatea şi toleranţa, abundă în ştiri despre acte de violenţă: femei care îşi ucid soţii, soţi care îşi ucid soţiile, amanţi care îi ucid pe amanţii amantelor etc. Distrugerea reciprocă nu are sfârşit. Daca promiscuitatea este proprie naturii noastre, atunci de ce ne opunem ei cu atâta violenţă? Ce fel de libertate este in a cocheta cu orice bărbat sau femeie, indiferent că eşti căsătorit sau nu şi în a arunca în jur priviri desfrânate şi adultere? Odată cu trecerea timpului, aceşti ochi adulteri nu mai pot recunoaşte nici măcar inocenţa atunci când o văd, iar acum ei nu mai sunt atraşi de adulţi, ci îşi îndreaptă privirile pofticioase către copii. Există în zilele noastre un număr incredibil de violări ale copiilor, săvârşite uneori chiar de părinţi. încălcarea de către lumea civilizată a convenţiilor morale ce au dăinuit secole, este un alt aspect al modernismului, o dată cu care oamenii au devenit mai răi decât animalele.

Este foarte clar că trebuie să întreprindem ceva, pentru a con­trola răspândirea promiscuităţii care duce la nefericire, boală şi moarte. Problema este însă că legislaţia şi chiar educaţia pot realiza doar foarte puţin. Oamenii trebuie să ştie unde să se oprească, dar controlul şi restricţia trebuie să vină din interior, ceea ce înseamnă că ei trebuie să se trezească spiritual. Spiritul trebuie să pătrundă în atenţia omului. Unei persoane care este un suflet realizat, nu-i place nimic din ceea ce îl duce către extreme. Un suflet realizat este acela a cărui personalitate este echilibrată. El se găseşte mereu în centru, deoarece de fiecare dată când atenţia se dezechilibrează, este readusă în centru de către lumina Spiritului. Un asemenea om stă cu picioarele pe Mama Pământ. Prin natura sa, el este practic, pragmatic, înţelept şi detaşat. El nu îşi poate crea obişnuinţe şi nu se poate deda la ceva stupid, absurd şi aducător de distrugere. El nu îşi va irosi vremea alegând şi va şti să se bucure de orice are la îndemână.

Chestiunea „alegerii" devine deosebit de nocivă şi de îngrozi­toare atunci când intră în sfera căsătoriei. Acum, căsătoriile sunt aranjate exclusiv de către ego-ul nestrunit şi lipsit de ajutorul facto­rilor de înfrînare şi de îndrumare care, prin tradiţie, erau părinţii sau comunitatea. Acum, alegerea partenerului se bazează doar pe toana, pofta sau lăcomia ego-ului. în această situaţie, orice diferenţă minoră de opinii poate crea probleme într-o căsătorie. Familiile se dezmembrează, copiii pleacă de acasă de îndată ce ating vârsta de optsprezece ani. pentru a locui într-un alt apartament, sau pentru a sta  in mod ilegal, împreună cu alţi prieteni, în locuinţa cuiva.

Aşa cum stau lucrurile acum, copiii nu-şi pot suferi părinţii, iar părinţii nu-şi pot suferi copiii, deoarece căsătoriile lor sunt nefericite în numele dezvoltării individualităţii şi simţului propriei identităţi, ei îşi pun copiii să muncească din greu. Odată, am văzut o fetiţă de nouă ani venind pe bicicletă, în fiecare dimineaţă, pentru a ne lăsa ziarul la uşă. într-o zi am Intrebat-o cine sunt părinţii ei şi ea mi-a răspuns că sunt nişte vecini ai noştri, adăugând: "Trebuie să câştig propriii mei bani. Trebuie să învăţ cum să stau pe propriile meie picioare". Fetiţa nu crescuse suficient pentru a putea sta pe picioarele ei la o vârstă atât de fragedă. Şi dacă s-ar fi întâmplat să fie violată sau prădată, cine ar fi purtat răspunderea? Ar fi ajutat-o oare asemenea experienţe să stea pe propriile ei picioare?

Căsătoria există pentru a aduce pe lume copii. într-un mediu sigur şi echilibrat, şi pentru a-i îngriji astfel ca ei să devină adulţi înzestraţi cu decenţă şi încredere în sine. Dacă doreşti însă să fii mireasă toată viaţa (adică într-o continuă lună de miere), este preferabil să nu te căsătoreşti deloc, sau să te duci acolo unde poţi să-ţi câştigi existenţa cu trupul şi unde toată lumea ştie ce eşti. Căsătoria este destinată pentru femeile şi bărbaţii care doresc să ducă o viaţă sănătoasă şi plină de bun simţ, oferind un mediu armonios pentru viitorii copii. „Idila" şi „ochii galeşi" trebuie să ia sfârşit atunci când casa devine cămin. Există atât de multe lucruri care pot ruina relaţia de căsătorie. Cine sau ce a ucis idila din căsă­torie? Foarte multe lucruri, unul mai superficial decât celălalt. Dacă vi-l spun numai pe unul dintre ele, n-o să credeţi. Coaforii! Cunosc câţiva tineri care şi-au părăsit logodnicele, pe motiv că nu le plăcea noua lor coafură.

Căsătoria impune mari responsabilităţi şi este menită doar pentru cei care au maturitate şi o personalitate impecabilă, in caz contrar, aşa cum demonstrează statisticile asupra violării copiilor şi delincventei juvenile, nu este deloc sigur pentru copii să fie daţi pe mâna unor părinţi iresponsabili, vulgari sau agresivi. Asemenea oameni nu îşi dau seama că a fi părinte este un privilegiu care aduce cu sine anumite responsabilităţi, şi că nu ar trebui să aibă. in mod automat, libertatea de a aduce pe lume copii, dacă nu mani­festă dragoste pentru ei.

Aşa cum stau lucrurile, chestiunea „alegerii" aplicată la casă. toni poate duce la distrugerea, sau chiar la uciderea multor copii care fie mor lipsiţi de ajutor, fie deprind obiceiuri periculoase, pentru că părinţii nu îi doresc şi deci habar nu au cum să se îngrijească de ei. Pentru asemenea oameni ar trebui să existe o singură alegere dară: sau să trăiască o viaţă egoistă plină de aşa-zis. romantism, sau să-şi accepte responsabilităţile care le limitează libertatea şi să albă copii pe care să-i îngrijească aşa cum se cuvine.

Lucrurile se înrăutăţesc, deoarece ideea dreptului de a continua alegerea unui partener se menţine şi după căsătorie. Legea sprijină divorţul, şi cine nu doreşte să continue căsătoria poate obţine divorţul fără nici o problemă. Dar chiar atunci când cuplurile decid să rămână căsătorite, cele din ţările dezvoltate au tendinţa de a nu respecta fidelitatea. Din contră, bărbatul sau femeia care rămân credincioşi soţului sau soţiei sunt consideraţi demodaţi. Trebuie să fii „sexy", să fii atrăgător pentru altă femeie sau alt băr­bat, nu pentru propriul partener, ci pentru alţii. Dacă nu eşti aşa, nu eşti considerat o persoană potrivită pentru lumea modernă.

Ideea de „atracţie oficială" este şi ea foarte nouă, pornind tot de la geniile răului care sunt producătorii. Ei sunt aceia care creează imaginea senzaţională a femeii „atrăgătoare" sau a bărbatului "atrăgător". De ce trebuie oare ca fiecare femeie sau fiecare bărbat să se străduiască din răsputeri să fie atrăgători, la fel ca prostitu­atele? De ce este nevoie ca femeia să-şi risipească energia, încercacînd să se conformeze cu înălţimea, talia, şoldurile şi picioarele din reţeta fabricanţilor de imagine oficială, care nu sunt decât marii pro­ducători? Oare noi nu avem propriul nostru creier pentru a raţiona şi a face o alegere adecvată? Dacă dispunem de libertate şi de inteligenţă, de ce să nu considerăm că indiferent ce corp ne-a dăruit Dumnezeu, el este mai mult decât suficient pentru nevoile noastre? Şi în afară de asta, de ce să râvnim ca oamenii să se dea în vânt după corpul nostru? Pentru foarte multe persoane, ideea că nu ar mai delecta privirile murdare aruncate de fiecare cuceritor de profe­sie, pare ca fiind foarte nelalocul ei deoarece, în mod surprinzător, toţi sunt teribil de încântaţi de acest joc din care lipseşte bucuria ade­vărată.

Ideea de a putea face o alegere nelimitată, a atins culmea in crearea materialelor pornografice. Am văzut cărţi care folosesc chiar copii, pentru a satisface sexualitatea perversă a unora. Deşi nu am avut curajul să le citesc, îmi dau seama că ele au o mare popularitate şi că aduc grămezi de bani atât editorilor cât şi autorilor, în momentul în care inocenţa însăşi este sacrificată pentru a potoli cele mai josnice şi mai egoiste pasiuni, este clar că societatea şi-a pierdut orice contact cu valorile tradiţionale care îi permit supravieţuirea. Trebuie să existe respect pentru căsătorie şi pentru inocenţa copiilor. Fiecare dintre noi ar trebui să fie conştient de importanţa vitală a scopului căsătoriei, care constă în protejarea inocenţei copiilor şi în ferirea lor de exploatare şi suprasolicitare. Dar în societatea modernă, părinţii nu sunt cu nimic mai buni decât huliganii furioşi şi bezmetici, respingând responsabilitatea de a oferi dragoste şi siguranţă. Neînţelegerea însemnătăţii vitale a căsătoriilor stabile a distrus aşa-zisele societăţi avansate în care părinţii nu pot dărui copiilor afecţiune, fiind prea prinşi în cursa lor după imaginea artificială creată de către producători. Copiii de vârstă fragedă sunt frustraţi în dorinţa lor de dragoste şi afecţiune şi încep să caute compania altor copii. în dorinţa lor disperată de iubire, ei intră de timpuriu în mocirla imoralităţii. Chiar şi mass-media, în spe­cial televiziunea, le alimentează creierul cu tot soiul de idei absurde despre importanţa sexului. într-o societate în care mass-media nu se preocupă de problema sexului, nu este nevoie de educaţia sexu­ală a copiilor în şcoli. Aşa ceva nu se face în India şi sper să nu se facă vreodată, pentru că nu este necesar. De ce să expunem inocenţa copiilor la şocul acestor idei traumatizante, care (cu excepţia cazurilor în care copiii au fost deja contaminaţi de sexuali­tatea şi de violenţa pe care văd la televizor sau video), pur şi sim­plu nu sunt necesare. Promovarea unor lucruri atât de periculoase la o vârstă atât de crudă, când copiii ar trebui să se bucure de viaţă şi de inocenţă, reprezintă un abuz al factorilor de educaţie. La vârstă fragedă de şapte sau opt ani, este prea curând şi prea nemilos să pui capăt frumuseţii inocenţei. Copiii, de fapt, nici nu sunt înzestraţi de natură să facă faţă aşa-ziselor realităţi ale vieţii, care li se inoculează agresiv în conştiinţă şi în existenţa lor atât de minunată, inocentă şi jucăuşă.

Modernismul a dat naştere în acest fel unei întregi generaţii de fiinţe umane care şi-au ruinat propria viaţă, au ruinat viaţa familiei lor şi au ruinat viaţa propriilor copii şi părinţi. Toate aceste surse, care prin tradiţie alimentează dragostea, au fost complet distruse. Acum, bunicile sunt prea ocupate ca să mai aibă grijă de nepoţi, pentru că ele „trebuie să meargă la coafor" şi „să arate tinere". Dacă nu arată tinere, ele vor fi considerate „depăşite", adică ieşite din cir­cuitul vieţii.

Nimeni, de pildă, nu te va lăsa să-ţi vezi liniştit de treburi, până nu te va trimite să-ţi dai capul pe mâna coaforului. Personal, eu nu merg niciodată la coafor. Foarte mulţi m-au considerat o femeie simplă, provenită dintr-o familie modestă. Dar când îi privesc pe toţi cei care au această părere, observ că deşi sunt de o vârstă cu mine, au faţa acoperită de riduri, au albit sau aproape au chelit. Treptat, şi-au pierdut tot farmecul, dulceaţa şi expresia plăcută, lată rezul­tatul saloanelor de înfrumuseţare.

Mai există şi o altă alegere, aceea de a-ţi face un lifting parţial sau total al feţei. Am văzut, la soţia unui preşedinte, un rânjet per­manent. Oricât m-am străduit, mi-a fost imposibil să înţeleg cum putea avea rânjetul acela, indiferent dacă râdea sau stătea serioasă. Mai târziu am descoperit că fusese în Elveţia, pentru un tratament de chirurgie estetică ce i-a dăruit acel rânjet pentru toată viaţa.

O persoană matură îşi dă seama că, odată cu înaintarea în vârstă, nu are de ales decât să îmbătrânească, rămânând însă, în acelaşi timp, plină de graţie, demnă şi senină. Dar materialismul s-a amplificat într-atîta în societate, încît chiar şi atunci când eşti cu un picior în groapă, trebuie să fii încredinţat că arăţi bine şi că faci jocul producătorilor. Chiar şi ultimul tău gest, va fi observat de către toţi, pentru a se convinge că ai rămas în ton cu moda şi te-ai menţinut modem.

Măreţul principiu al societăţii de consum în care ţi se multi­plică posibilităţile de alegere cu mare grijă, pentru a te stoarce de bani, este că trebuie să-ţi cheltuieşti întreaga energie pentru a vedea şi a fi văzut. Codul comportamentului ţi-a fost dictat chiar înainte de a începe să alegi.

Când am venit pentru prima oară la Londra, nu aveam paharele sau cupele potrivite pentru vin sau băuturi tari. Mi s-a spus, foarte clar, că n-o să ne vină nimeni în casă, dacă nu le vom oferi băuturi. în ciuda neplăcerii resimţite şi a lipsei de atracţie pen­tru vin şi alcool, mi-am dat seama că trebuie s-o facem şi pe asta. Aşa că l-am rugat pe soţul meu să se ocupe de băuturi, eu nefiind la înălţimea unei sarcini atât de pretenţioase. Ei a declarat că sunt o idealistă lipsită de simţ practic. Mai întâi de toate, a făcut rost de un dicţionar, ca să citească toate detaliile servirii vinului şi alcoolului, în general. Apoi am aflat că există nenumărate cărţi, scrise despre alcool şi despre feluritele pahare şi cupe necesare în acest scop. Am urmat un veritabil curs de iniţiere, după care am apelat la un prieten, pe care l-am luat cu noi, pentru a cumpăra numărul minim de pahare necesare pentru douăsprezece persoane. N-o să vă vină să credeţi! Asta se întâmplă în 1974, în Anglia, şi a trebuit să dăm peste 900 de lire sterline pentru a cumpăra un singur set de pahare deoarece trebuia să fie ceva foarte elegant şi deosebit. Am fost mirată că există atâtea sortimente costisitoare de pahare pentru diverse feluri de vinuri şi băuturi, în vreme ce în India ne descurcăm foarte bine cu un singur pahar de argint pentru fiecare musafir.

în plus, pentru cei care au băut câteva rânduri de pahare şi care abia dacă mai pot vedea ceva, ce rost are să le dai pahare de cristal atât de elegante şi de artistic lucrate? A fost o întreagă bătaie de cap să le spălăm, să le punem în ordinea cerută şi să ţinem minte la ce trebuie folosit fiecare din ele. în India, unde avem servi­tori, soţul meu nu ştia nici măcar să ducă tava, dar eu nefiind de acord să fac asta, el a trebuit să ducă tavă după tavă sus, în salon, unde stăteau şi beau musafirii. Deşi fuseseră invitaţi la dejun, câţiva dintre ei s-au rătăcit şi au sosit tocmai la ora patru, când a trebuit să le servim masa. Cu cât le turnam mai mult, cu atât beau mai mult, dar întotdeauna din paharul din care trebuia. După o oră nu mai erau lucizi, repetând mereu aceleaşi lucruri, dar oricum nu-i mai asculta nimeni.

Trebuie să admit că provin dintr-o familie care a fost întot­deauna împotriva alcoolului, dar până atunci nu mi-am dat seama cât de naivă şi nepregătită eram pentru a juca rolul unei gazde din Londra. Nu cunoşteam nici măcar culoarea băuturilor, sau cum tre­buia să le servesc. Aşa că i-am cerut soţului meu să oficieze această îndatorire "religioasă". Pentru a fi asistat în această sarcină măreaţă. a făcut rost de doi ospătari chinezi care, aşa cum s-a dovedit, au apărut ca o mare binecuvântare. Ei ştiau o grămadă de lucruri despre feluritele tipuri de alcool şi despre maniera în care trebuiau servite. A trebuit sa-i plătim foarte bine pentru priceperea şi iscusinţa lor. Au aruncat o privire la rezerva noastră de băuturi şi au constatat că este cu totul necorespunzătoare pentru numărul de musafiri invitaţi la masă. Au mai întocmit o listă lungă de alte arti­cole care ne lipseau. Soţul meu a trebuit să dea o fugă până la magazinul din apropiere, să cumpere câteva sticle de vin, de whisky „Ghivas Regal", precum şi toate cele cerute de ospătarii chinezi. Eram acum încredinţaţi că vom putea face faţă situaţiei. Cu toate acestea, atunci când au sosit oaspeţii şi s-au servit băuturile, ne-am găsit în faţa unei probleme pe care, din pricina ignoranţei noastre în ale băutului, nu o anticipasem. Unul dintre ei a cerut o băutură cu adaus de sos Worcester. în ceea ce mă priveşte, auzisem de un personaj din romanele lui P.G.Woodhouse, care avea un nume cu o pronunţie identică: Wooster. Dar acela nu era un sos. Oricum, pentru mâncarea noastră indiană nu avem nevoie de sos Worcester care, deci, ne lipsea cu desăvârşire din casă. Nici chiar experţii noştri ospătari chinezi nu îl puseseră pe listă. Ce puteam face? Soţul meu şi-a cerut scuze, dar musafirul cu pricina nu s-a arătat prea încântat. Până la urmă, a acceptat în silă o altă băutură dar, cupă puţină vreme, a devenit de-a dreptul bine dispus. Uneori, am resimţit agresiunea şi tulburarea provocată de solicitările insistente ale acestor oaspeţi nemanieraţi, care se purtau parcă ar fi avut din naştere dreptul să pretindă un anumit tip de băutură.

îmi este atât de dificil să înţeleg de ce aşa de mulţi oameni, aflaţi în fruntea afacerilor şi care desfăşoară pentru ţara lor activităţi pline de responsabilităţi, au acest obicei îngrozitor. El a devenit sin­gura cultură a ţărilor occidentale şi, dacă nu oferi musafirilor acest toxic, nu poţi avea cu ei nici o discuţie şi nici o relaţie. Necazul este că, o dată cu prezenţa alcoolului, discuţia poate deraia în stupidităţi fără şir, chiar şi în cercurile diplomatice. Sunt convinsă că spionii şi trădătorii din fiecare ţară se folosesc de „alegerea" băuturilor alcoolice, ca de o metodă de a ademeni oamenii, de a le amorţi simţurile pentru a scoate de la ei toate secretele. Alcoolul este un instrument foarte potrivit chiar şi pentru mituire sau corupere. Dacă ştii că unei persoane îi place o anumită băutură, este foarte uşor să-l câştigi."