EXTRAS DIN CARTEA "ERA METAMODERNA" A LUI SHRI MATAJI NIRMALA DEVI 3

" ...Din pricina limitelor care marchează în mod natural puterea şi amploarea raţiunii, cel care poate stabili cu autoritate ce este abso­lut corect sau absolut fals, trebuie să fie o persoană iluminată, deoarece el transcende raţiunea şi se află în domeniul realităţii de dincolo de gânduri. Emiterea unor afirmaţii atât de hotărâte despre adevăr depăşeşte limitele obişnuite ale mentalului omenesc. Iar dacă un asemenea om nu numai că anunţă, dar poate să şi demon­streze realitatea adevărului şi să o exprime în munca şi viaţa sa, atunci trebuie să i se acorde o atenţie specială. El este un sfânt, sau un clarvăzător, un suflet foarte evoluat, a cărui personalitate de excepţie nu este alterată de egoism sau de condiţionări. Am putea spune că este un om metamodern, căruia nu-i pasă de graniţele înţelegerii raţionale, de normele impuse de cultul banului, de puterea modei, sau de capriciile timpurilor moderne. Pentru un om raţional, care crede că toate ideile sunt doar opinii, un astfel de om ar putea apărea egoist. Ceea ce dovedeşte contrariul este că de-a lungul întregii sale vieţi el nu a rănit niciodată pe nimeni, nu a săvârşit vreun păcat şi nici nu a acţionat împotriva binelui oamenilor. El nu creează idei distrugătoare în mintea oamenilor ci, prin toate faptele sale, este constructiv, plin de compasiune şi aducător de pace. El slujeşte intereselor unei vieţi mai evoluate şi mai aproape de per­fecţiune, şi promovează ascensiunea spirituală. Lucrarea sa este eternă şi absolută cu toate că unii l-ar putea acuza de idealism şi de lipsa simţului practic.

Să examinăm acum, mai îndeaproape, raţiunea, care joacă rolul de vehicul de bază al vieţii moderne. Dacă îi putem înţelege puterea şi limitele, ne vom putea bucura de roadele pe care ni le oferă, evitând totodată piedicile pe care ni le pune în cale. Mai întâi de toate, raţiunea nu este în mod obligatoriu empirică şi nici în con­formitate cu faptele experienţei umane. Dacă premisele gândirii sau teoriei nu se află ancorate în realitate, efectele sau rezultatele finale pot fi dezastruoase în practică. Când o asemenea raţiune se mani­festă colectiv, ea devine extrem de periculoasă, deoarece efectele iluziilor colective pot distruge nu numai un singur sau mai mulţi indi­vizi, ci chiar o naţiune întreagă, sau mai multe naţiuni. Raţiunea creează sisteme, fără ca acestea să fie în mod necesar adevărate sau reale. Adesea, raţiunea ar putea să demonstreze că şi ceva opus ar fi adevărat, iar acesta, la rândul lui, se poate dovedi ulterior un fals sau o fraudă. Raţiunea îl poate face pe om să se simtă ca un vierme sau ca un erou.

Problema este că toate manifestările raţiunii există în planul relativului, fiind create de oameni care nu posedă principii de înţelepciune nativă, călăuzitoare. De câte ori încearcă să-şi proiecteze raţiunea şi să construiască un sistem, ei îşi proiectează doar ego-ul şi condiţionările. Departe de a oferi ceva substanţial şi real, ei se proiectează doar pe ei înşişi, în mod arbitrar, către un obiectiv plăsmuit de propria lor creaţie. Raţiunea se deplasează în linie dreaptă, asemenea unui mistreţ sălbatic ce nu se mai poate abate, odată ce s-a năpustit către prada lui. Cel mai adesea, mistreţul eşuează, dar continuă să alerge până la totala epuizare. Acest lucru se petrece cu mulţi intelectuali care. într-o lume relativă, îşi urmăresc ideile până la punctul lor extrem, fără să observe că viaţa reală este fluidă şi mereu schimbătoare, că jaloanele fixate au fost între timp mutate şi că, în final, nu şi-au atins scopul. Oamenii moderni, dorind să fie întotdeauna pe creasta valului, sânt prinşi într-o mişcare fără sfârşit, pe care n-o mai pot încetini sau opri pen­tru a vedea încotro se îndreaptă, sau pe cine au alături. Astfel, noţi­unea despre adevăr a omului raţional presupune, în mod obişnuit, o linie dreaptă sau o simplă proiecţie mentală, care duce o idee până la concluzia sa logică. Desigur că ea poate conţine, până la un anumit punct, o scânteie de intuiţie dar. nefiind bazată pe o viziune absolută, este lipsită de substanţa adevărului şi, treptat, începe să se prăbuşească, până ce în final se întoarce, prin efectul bumeran­gului, asupra celui care a proiectat-o, sau asupra oamenilor care au acceptat sistemul respectiv. Ideea eşuează şi se prăbuşeşte, deoarece este lipsită de realitate şi este incapabilă să îşi susţină propriul zbor, desfăşurat la voia întâmplării. Aceasta explică de ce atât de multe soluţii aparent generoase, bazate exclusiv pe raţiune, şi-au dat adesea în vileag conţinutul nociv.

Un bun exemplu de acest tip îl reprezintă teoriile lui Freud. Acum, după atâta vreme, oamenii au început să descopere că aces­te teorii sunt frauduloase şi deformate şi că tratamentul psihanalitic

propus de el este o combinaţie de scamatorie şi de spălare a creierului. Este clar acum că Freud nu ştia ce este inconştientul. Faptul era deja evident pentru unul dintre primii săi discipoli, C.G. Jung, care a descris ulterior inconştientul ca fiind sursa şi matricea tuturor marilor idei creatoare, ca bază a oricărei realităţi şi nu doar un soi de ladă de gunoi personală, aşa cum era definit în concepţia îngustă şi malefică a lui Freud.

Teoriile psihanalitice, departe de a-i ajuta pe oameni să trăiască mai fericiţi, aşa cum pretindea Freud, le-au făcut în reali­tate un mare rău, şi s-au făcut vinovate de anihilarea simţului de moralitate la occidentalii care le-au acceptat cu o totală naivitate. Ei au ajuns chiar să se felicite că şi-au putut înfrânge repulsia resimţită de orice fiinţă umană normală faţă de tema centrală şi favorită a lui Freud, legată de complexul lui Oedip, şi au înghiţit toate obsesiile personale ale psihanalistului fără să vomite. Dacă Freud ar fi venit în India să-şi propage teoriile, ar fi fost ucis de mânia şi furia oame­nilor care au un simţ puternic şi profund ai castităţii, moralităţii, ai înţelegerii a ceea ce este bine şi adevărat, precum şi un profund respect pentru maternitate. De ce a spus Domnul nostru lisus Christos, înainte de a muri pe cruce: „Priveşte Mama", adică prote­jaţi mama?

Una dintre învăţăturile principale ale profundei înţelepciuni tradiţionale din India este că Mama Primordială stă la originea tuturor lucrurilor şi că totul tinde către Ea. Numai în Sahaja Yoga este posibil să se înţeleagă pe deplin ceea ce înseamnă să reintri în cor­pul Mamei, asemenea unei celule iluminate şi de o maximă puritate şi, la fel ca picătura care devine oceanul, să devii parte componen­tă din trupul Ei viu. Freud a fost un om cu o minte îngustă şi meschină, care a încercat să reducă totul, inclusiv aceste mari ade­văruri, la dimensiunile mărunte ale propriilor lui obsesii perverse.

Din fericire, în India, nu numai oamenii învăţaţi, dar chiar şi cei obişnuiţi, cunosc ce este realitatea. Vechile Purane descriu cu claritate pe cel ce este un fals guru şi pe cel ce este un adevărat guru, precum şi ce reprezintă o învăţătură adevărată sau una falsă. Acestea sunt adevăruri fundamentale şi eterne, care nu pot fischimbate sau ajustate pentru a se potrivi la vreun nou sistem sau la o nouă modă periculoasă, aşa cum a fost cazul teoriei lui Freud.

Realitatea şi adevărul nu sunt produse ale gândirii raţionale sau liniare. Ele sunt derivate din înţelepciunea absolută, aşa cum ea se manifestă în mod spontan, izvorînd din lumina Spiritului. înainte de Realizare, este posibil ca omul să fie sau nu de acord cu ade­vărul că Spiritul este reflectarea lui Dumnezeu cel Atotputernic în inimă. Numai după Realizarea Sinelui şi nu înainte de aceasta, are loc experienţa directă a Spiritului. El îşi manifestă atunci puterile asupra personalităţii umane, şi lumina Sa deschide în conştiinţă o nouă dimensiune. Inteligenţa divină a Spiritului iradiază în toate direcţiile. Ea nu are o mişcare liniară, ca gândirea raţională. Ea nu este parţială, tendenţioasă sau cu intenţii ascunse ci, pur şi simplu, asemenea razelor soarelui, iluminează orice colţişor de întuneric şi ignoranţă. Puterea realităţii strălucitoare iradiază de la Spirit în toate direcţiile şi pătrunde cele mai ascunse întrebări şi probleme. Puterea Spiritului este nelimitată şi continuă, iluminând orice zonă, oricât de obscură sau dificilă ar fi. El nu atinge un punct de ia care trebuie să se reîntoarcă, pentru a cufunda mentalul în confuzie şi eroare, aşa cum se întâmplă în mod inevitabil cu conştiinţa liniară. Dimpotrivă, Spiritul iluminează orice lucru spre care se îndreaptă atenţia omului care, astfel, poate contempla realitatea cu o limpezi­me totală şi într-un echilibru desăvârşit. Aceasta, deoarece reali­tatea este ceea ce există. în contrast cu ego-ul limitat (conştiinţa oarbă), Spiritul nici nu doreşte şi nici nu are nevoie să manipuleze vreo idee, pentru a o ajusta la proiecţiile raţiunii, la cerinţele unui argument, sau la o construcţie mentală. Necazul este că adevărul nu poate face compromisuri. El doar există pe suportul său de iubire pură şi profundă.

lată motivul pentru care cel care cunoaşte adevărul evită uneori pe ceilalţi oameni, pentru că el nu îşi poate pune viziunea în concordanţă cu ideile cele mai populare, la modă sau de mare succes, ale altor proiecţii mentale. El stă pe piedestalul Absolutului şi ştie că, dincolo de confuzia şi haosul moderniştilor raţionalişti, există împărăţia Realităţii, Adevărul Absolut. El ştie că Realitatea nu poate fi atinsă prin raţiune şi în cadrul limitelor ego-ului, ci prin ascensiune spirituală. Acest lucru nu este ceva imaginar, ci realizarea experienţei sufletului sau Spiritului nostru. Spiritul este precum axa imobilă a unei roţi. Dacă atenţia noastră atinge axa fixă aflată în centrul roţii existenţei noastre (care este într-o continuă mişcare), devenim iluminaţi de către Spirit, sursa păcii interioare, şi ajungem într-o stare de deplin calm şi cunoaştere a Sinelui.

Atunci când conştiinţa noastră rămâne ataşată de ego, la periferia roţii, suntem antrenaţi într-o mişcare continuă, plasîndu- ne numai la nivelul unei cunoaşteri relative a lumii înconjurătoare, în afara acestui efect limitativ al ego-ului, mai există dorinţele, speranţele şi condiţionările care ne afectează şi ne deformează conştiinţa, ajungând până la simţuri şi mental. Rezultatul final este stressul, suprasolicitarea şi epuizarea. în contrast cu această stare, se manifestă calitatea înnăscută a Spiritului, care ne înalţă dea­supra haosului artificial şi lipsit de realitate şi care ne poartă în lumea Realităţii Pure ce iradiază pacea înăuntrul nostru şi în jur.

Este ceva ce omul nu poate pretinde, forţa sau plăti cu bani, totul petrecîndu-se în mod spontan, printr-un proces viu, de evoluţie. După înălţarea noastră spirituală, conştiinţa individuală, relativă şi instabilă devine una cu Conştiinţa divină atotpătrunză­toare. Explicaţia este că prin Realizare, Spiritul ajunge la cunoaşterea de sine, capătă forţă de expansiune şi o încredere absolută în sine. Spiritul îşi este suficient sieşi. Se poate spune că el reprezintă conştiinţa completă, fiind conştient în totalitate de propria sa natură.

Aşa cum am spus, inteligenţa Spiritului este asemenea unei surse unice de lumină, care iradiază în toate direcţiile, atingând cele mai îndepărtate zone, fără să sufere vreodată reacţia efectului de polaritate. Conştiinţa care izvorăşte din lumina Spiritului percepe, transformă şi creează. Astfel, inteligenţa Spiritului nu este în mod exclusiv nici cauza, nici efectul vreunui lucru, ci este o combinaţie a cauzei şi efectului. Ea nu este nici activă, nici pasivă. Aşadar, ea nici nu poate fi comandată şi nici nu comandă, ci posedă calitatea inerentă de a acţiona, pur şi simplu, pentru a fi eficientă. Am putea spune că: „Există, deci acţionează".

Să luăm de pildă razele soarelui. Ele cad asupra copacului şi creează clorofila, proces care nu presupune o intenţie, sau o proiecţie mentală. Această capacitate, de a cunoaşte realitatea şi           

de a fi eficient, este inerentă Spiritului. Sămânţa sădită In Mama Pământ încolţeşte, deoarece atât sămânţa cât şi Mama Pământ au calitatea inerentă de a produce acest efect. Este în natura lucrurilor ca orice este viu să funcţioneze în mod spontan. Fiecare lucru tinde în mod natural să devină ceea ce este deja la nivel potenţial.

Procesul mental, pe de altă pane. nu este o astfel de activi­tate spontană, deoarece nu îşi are rădăcinile în sursa creatoare a tuturor lucrurilor, care este Spiritul. Tot ceea ce săvârşeşte este deliberat, orientat spre ego, condiţionat şi cu caracter obligatoriu. El evoluează linear, fără a privi înapoi sau lateral, in ultimă instanţă, el nu se poate autosusţine, deoarece este lipsit de forţa adevărului, astfel încît se întoarce împotriva lui însuşi, distrugând ideea într-un mod în care nu ne-am fi aşteptat iniţial.

- Să luăm drept exemplu cazul extrem al lui Hitler. care era atât de convins de funcţionarea sistemului său raţional după care evreii erau cauza distrugerii Germaniei, încît a lansat teoria originii nobile, ariene a rasei germane şi a inferiorităţii rasei evreieşti. Aceasta a fost o teorie construită de raţiune, dar care nu avea nici o legătură cu adevărul. Cum pot fi germanii rasa cea mai evoluată, când ei au ucis fiinţe umane în camerele de gazare şi s-au delectat la vederea acelor scene atroce? Printre cei gazaţi au existat şi atâţia copii! Pentru orice fiinţă umană care nu este orbită de sistemele raţionale, este evident că numai nişte primitivi, de cea mai joasă speţă, ar putea face aşa ceva. Rezultatul final al acestei constructii raţionale aberante a fost propria distrugere a lui Hitler. pentru că ideea de a-i distruge pe evrei a fost o proiecţie mentală care, asemenea tuturor proiecţiilor mentale, a sfârşit prin a se întoarce împotriva ei însăşi. Efectul de polaritate are loc atunci când cineva depăşeşte o anumită limită în proiecţia sa mentală, care e încorsetată de cadrul limitat al propriei personalităţi şi al conştiinţei ego-ului. Efectul se întoarce împotriva celui care a iniţiat procesul. în acelaşi fel în care o săgeată trasă către o ţintă, dar legată cu o sfoară, va reveni lovind arcaşul. Chiar la un nivel superficial, lumesc, experienţa cotidiană proprie ar trebui să-l înveţe pe om că nu trebuie să se lase purtat de raţiune oriunde doreşte ea, ci să o observe, păstrând-o în limitele sale corespunzătoare.

Raţiunea este utilă în felul ei, dar nu trebuie atinse extremele fără a lua în seamă efectele consecutive ale polarităţii induse de excese. Este surprinzător, totuşi, că nimeni nu învaţă prea uşor această lecţie, probabil din cauza presiunii ego-ului. Au venit mulţi la mine. cu suferinţe de neînchipuit, pricinuite de efectele proiecţiilor lor mentale. în ciuda eforturilor mele de a-i vindeca, aceştia îşi găseau scuze şi justificări: „Şi ce dacă am făcut asta? Ce-i rău în asta? Ce-i greşit? Ce nu e bine?" Aceasta mi se pare că este mantra sau refrenul favorit al omului modern. Dacă, totuşi, el este pregătit să înveţe din experienţa de zi cu zi şi nu repetă în mod automat: „Ce-i rău în asta? Ce-i rău în asta?", el poate atinge înţelepciunea practică a căii de mijloc, evitând extremele. Prin prac­tică, el îşi poate menţine raţiunea în anumite limite clare, realizând astfel echilibrul interior. în acest fel, s-ar putea să devină ceva mai puţin activ, dar va fi ferit de suferinţe şi, cu siguranţă, nu va deter­mina distrugerea proprie sau a celorlalţi.

Dacă omul îşi face introspecţia şi afirmă cu umilinţă în inimă: .Eu nu cunosc încă adevărul, dar va trebui să-l găsesc", este posi­bil ca umilinţa să-i fie răsplătită, în timp, prin ascensiunea sa spiri­tuală. Dacă se petrece acest lucru, atenţia i se va îndrepta către centru, nici spre stînga şi nici spre dreapta, adică nu va fi nici domi­nat de condiţionările venite din trecut şi nici de ambiţiile de viitor ale ego-ului. Un asemenea om este pregătit pentru a-şi primi Realizarea Sinelui, prin care va cunoaşte Adevărul în forma sa absolută.

Mă voi opri aici cu discuţia legată de problemele raţiunii şi de modul în care putem evita cele mai nocive confuzii ale modernismu­lui, experimentând şi ajungând să înţelegem ce înseamnă a percepe realitatea în lumina Spiritului.

Un alt blestem prezis a se abate în decursul acestor vremuri modeme (Kali Yuga sau Era Conflictului ori a contradicţiei, care duce la confuzie, denumită „bhranti", în sanscrită) este că oamenii se vor deda cu uşurinţă la acţiuni rele şi distrugătoare. Ar fi trebuit să se prezică, de asemenea, că cei care deţin puterea vor tolera şi încuraja aceste acţiuni, întrucît le convin de minune. Ei nu vor încer­ca să rezolve problemele sociale prin căutarea rădăcinilor autodis­trugerii (care se află în miezul modernismului), ci vor oferi doar

soluţii parţiale şi de moment, care vor crea alte probleme, cu neputinţă de soluţionat. Un anume domn Simpson, de pildă, cele­bră stea a fotbalului, este acuzat că şi-a ucis soţia. Ca rezultat. în presa americană au apărut articole care argumentează că nu ar tre­bui să existe familii şi căsătorii. Americanii au o societate veche de numai două sute de ani şi, în acest răstimp, au făcut tot ce le-a stat în putinţă să o distrugă. Ce drept au tocmai ei să vorbească despre societate sau despre viaţa conjugală şi să distrugă alte societăţi cu tradiţii îndelungate? Asta înseamnă doar tratarea simptomelor şi nu a cauzei, prin distrugerea chiar a rădăcinilor societăţii. Guvernele nu mai sunt preocupate de bunăstarea autentică a popoarelor lor, iar puterea intră pe mâna intereselor financiare frauduloase, care vor să cumpere cât mai multe voturi flatând cele mai josnice şi mai egoiste dorinţe ale oamenilor (în special prin intermediul presei şi ai altor mijloace de manipulare cum ar fi televiziunea). Totuşi, ceea ce observăm în vremurile moderne depăşeşte orice previziune sau imaginaţie.

Cea mai bună pildă a umilinţei inteligenţei se găseşte nu atât în construcţiile intelectului, ci în creaţiile acelor artişti simpli şi acelor poeţi profunzi, a căror operă este o simplă ofrandă adusă Creatorului lor. în proiecţiile lor mentale, ei văd lumea pe care Creatorul a zămislit-o după propriul Său chip. Creaţiile spontane ale acestor oameni modeşti reprezintă reflectările eterne ale naturii şi Divinului. Exuberanţa şi bucuria care se revarsă din picturile lor. din fiecare trăsătură de penel, ne deschid inimile, asemenea unor lotuşi înmiresmaţi. Din opera lor radiază o inspiraţie unică şi tăcută. Acelaşi stil artistic răzbate şi din picturile denumite "naive" sau "rus­tice".

Regret să o spun, dar în vremurile modeme nu se mai produc capodopere. în cel mai bun caz. se copiază vechii maeştri, sau se cumpără lucrările lor la preţuri exorbitante, pentru a investi banii, in timpurile moderne s-a renunţat la noţiunea de artă eternă, preluând în schimb aşa-zisa artă modernă, care este atât de subiectivă, încît poate fi înţeleasă numai de către artistul însuşi, obligat să ofere un amplu comentariu, pentru a ne convinge de valoarea inestimabilă a creaţiei sale. Mai sunt apoi şi criticii care. fiind lipsiţi de orice simţ al eternităţii sau al Spiritului, aduc laude nesfârşite oricărei absurdităţi prezentate drept noutate, ce nu face decât să sfideze bunul simţ şi normalul.

Desigur, arta modernă poate, de asemenea, să reprezinte o manifestare extrem de elevată, atunci când îşi are sursa în Spiritul lipsit de formă. Ea sparge liniile şi tiparele artei convenţionale, pen­tru a crea o substanţă fără formă, dar plină de lumină şi semnificaţii transparente. Pentru a realiza acest obiectiv, omul trebuie să fie un suflet realizat, care să zugrăvească propria sa bucurie fără formă intr-un asemenea chip, încît să reprezinte şi să emane acea bucurie abstractă şi spontană a Spiritului, produsă de către Spirit. O asemenea artă nu are nevoie de comentarii şi discuţii, ci doar de arta unui poet. Un poet. un mare suflet şi un vizionar, asemenea lui William Blake. care era capabil să deseneze şi să picteze viziunile descrise în poemele sale. Imaginaţia unor artişti de acest calibru atinge culmi fără seamăn, ce pot fi savurate şi apreciate numai de către un suflet iluminat. Toate sufletele evoluate, chiar şi cele care trăiesc într-un simplu sat ţesînd un şal pentru Zeiţa Mamă, aducând laude Celui Etern şi Nepieritor, sau înălţînd cântece divine, nu sunt decât unduirile divine ale Creatorului însuşi. Este posibil ca uneori să nu fie înţeleşi, să fie criticaţi de către cei orbi şi ignoranţi, dar ei continuă să creeze, să cânte şi să interpreteze muzica pentru ei înşişi şi pentru cei care, fiind înzestraţi cu ştiinţa divină, pot înţelege lumea înfăţişată în operele lor.

Pentru a da glas acestei viziuni, nu este nevoie să se utilizeze nici un fel de vulgaritate sau sugestii senzuale, atât de des exploatate în epoca modernă, pentru exprimarea impulsului artistic. Dacă arta este pură. atunci ea există în sine şi pentru sine, uluitoare şi dătă­toare de o mare bucurie. într-o asemenea măsură încît, atunci când receptezi o asemenea operă de artă pură, toate gândurile încetează şi începi, pur şi simplu, să fii martorul acelei bucurii minunate pe care artistul o resimte în inima sa. Acest fel de percepere subtilă a ceea ce este real şi adevărat, reprezintă darul unui suflet realizat şi nu are nimic în comun cu produsele simplei raţiuni.

Lipsiţi de perceperea subtilă, criticii intelectuali, care nu sunt în stare să tragă o singură linie, îşi pun în joc raţiunea lor limitată şi orientată către ego, care le dă frâu liber să critice şi să judece orice artist în formare, ucigîndu-i lucrarea, rânindu-i şi amorţindu-i sensi­bilitatea. Nu de mult, am ascultat la televizor o superbă piesă orchestrală compusă de o englezoaică în vârstă de optzeci de ani. Muzica era minunată şi plină de farmec, dar a doua zi, a apărut în ziar o critică de jumătate de pagină, în care lucrarea era complet desfiinţată. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acea com­pozitoare.

Care este. oare, forţa motrice din spatele acestei critici aşa-zis sofisticate? Să fie vorba, repet, de invidia celor lipsiţi de talent pen­tru a crea, dar care au deprins în schimb meşteşugul criticii? în şcoală nu se învaţă, de fapt, cum să se aprecieze arta adevărată. Nu este vorba de o înţelegere pur mentală, ci de o experienţă spirituală înnăscută. Aprecierea pur mentală a unui critic este, de fapt, foarte periculoasă, deoarece poate desconsidera sau distruge ceea ce este autentic şi poate să confere o strălucire artificială şi o aparenţă de valoare unui lucru lipsit de sens, banal sau chiar malefic. Şi de ce să fie nevoie de critică, la urma urmei? Creatorii îşi urmează pro­priul drum, aşa că de ce să fie induşi în eroare de cuvintele bom­bastice, atât de abil folosite de critici? în acelaşi fel îşi fac apariţia şi reporterii, care mitraliază în interviurile lor ideile celor umili şi înţelepţi.

Aruncând o privire asupra operelor create de modernism, observăm că ele reflectă doar superficialitate şi confuzie, alimentând în final critica produsă de către mental. Din fericire, există şi o soluţie cuprinsă chiar în sistemul respectiv. Căci, dacă ar fi să dis­pară toţi marii artişti (lucru care se şi întâmplă, deoarece criticile aduse creativităţii şi sensibilităţii lor înnăscute i-au redus în mod bru­tal la tăcere), care ar fi rezultatul? Ar intra în acţiune legea polarităţii şi toţi criticii ar dispare, deoarece nu ar mai exista nimeni bun de criticat. Ei ar porni să se critice unii pe alţii, ceea ce se şi întîmplă deja, pentru că sunt asemenea unor maşini gata programate, ce nu se mai pot opri din urzirea nesfârşitei ţesături critice. Fără îndoială că ar ajunge să se critice reciproc, până ce ar dispărea în final, cu totul. Analiza constituie o atitudine veninoasă la adresa frumuseţii subtile a unei flori parfumate, căreia i se rup petalele. Problema modernismului este că veşnic îşi distruge şi îşi înlocuieşte propriile

construcţii. Să luăm un alt exemplu al funcţionării legii polarităţii Începând din secolul al şaisprezecelea până în cel de-al nouăspreze­celea era la modă invadarea altor ţări. Jaful sălbatic şi colonialismul erau larg răspândite şi într-o mare vogă. Secolul al douăzecilea a adus moda manifestării unui interes „elevat" faţă de alte ţări. Legea polarităţii prevede însă că, indiferent de cursul, urmat, pendulul va reveni de unde a plecat. Câteva dintre problemele Occidentului, dis­cutate deja, ar putea fi considerate, prin acţiunea legii polarităţii,: drept un rezultat direct al concepţiilor greşite din trecut.

Raţiunea, ajunsă la apogeu în decursul ultimelor secole, a acţionat prin intermediul rasei albe, care a elaborat un principiu linear, derivat din gândirea raţională, cum că toate rasele de alte culori nu ar fi create de Dumnezeu care, presupus în mod tacit a fi de rasă albă şi foarte probabil anglo-saxon, pur şi simplu le-a colorat în mod diferit, în semn de pedeapsă divină, lată un soi de ignoranţă care ni se poate părea hazlie dar care, apărată de armura raţiunii, sau mai degrabă de raţiunea imperialismului şi colonialismului, a exterminat, de fapt, mii şi chiar milioane de oameni, jefuindu-le teritoriile şi transformîndu-i în sclavi. Drept rezultat, nu poţi găsi nici măcar un singur indian băştinaş din America de Nord care să trăiască liber, conform tradiţiilor sale, căci toţi au fost închişi în rezervaţiile puse la dispoziţie „cu generozitate" de către invadatori. Ei mai pot fi văzuţi doar în tablourile din muzee, purtând pe cap penajul specific pieilor roşii dar având, în mod ciudat, trăsături de anglo-saxoni.

Slavă Domnului că Providenţa l-a dus pe Columb spre America şi l-a ţinut acolo, în loc de India către care era convins că se îndreaptă. Altminteri, populaţiile cu pielea „colorată" din India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Tibet, Nepal, Afganistan şi toate celelalte „stan"-uri, cu străvechile şi rafinatele lor culturi, ar fi fost complet distruse de complexul de superioritate al conchistadorilor, acei „toreadori" ai Spaniei, care au contribuit, atît de glorios, la „pacea* şi „liniştea" parohiei catolice. Ca să recupereze, însă, negli­jenţa lui Columb, măreţii anglo-saxoni au venit din Anglia în india Şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a anihila moştenirea si înţelepciunea profundă a Indiei, după care s-au retras cu eleganţă, după 300 de ani de ospitalitate respectabilă din partea gazdelor cărora nu le-a cerut nimeni acordul. Ei au părăsit India în mod paşnic, dar ţara a rămas dezastruos dezbinată în două părţi, în care seminţele distrugerii şi violenţei fuseseră deja implantate.

Acum, în ciuda dezmembrării şi declinului Imperiului jefuitor, bazat odinioară, atât de ferm, pe individualism şi pe teoria unui „Regat Unit al Marii Britanii", încă supravieţuieşte raţiunea colo­nialismului, purtând în sine pericolul potenţial al legii polarităţii. Regatul Unit resimte acum tensiunea dintre diferitele sale părţi, care se luptă între ele pentru a-şi apăra individualitatea, făcând din plin uz de violenţă în efortul de a se distruge între ele. Până ia începerea recentă a procesului de stabilire a păcii, în Irlanda de Nord erau zil­nic ucişi oameni care fie atacau, fie apărau vestigiile colonialismului, iar în măreaţa şi liniştita cetate a Londrei explodau, în mod regulat, bombele teroriştilor. Nu se poate spune cât va mai dura acest fel de pace înainte de izbucnirea unui război.

Să încercăm acum să lămurim modul în care acţionează legea polarităţii în cazul manifestării raţiunii şi a construcţiilor men­tale.

Pe vremea când anglo-saxonii jefuiau cu asiduitate cultura „inferioară" a raselor „de culoare" (în special din America), ego-ul lor a luat o asemenea amploare încît, orbiţi cu totul în faţa realităţii, au început să creadă că aroganţa şi comportarea lor inumană erau perfect normale şi justificate. După toate regulile şi logica raţională şi spre marea lor satisfacţie, ei au constatat că prădaseră frumuşel întreaga lume, că îngenuncheaseră toate rasele „inferioare", fiind acum instalaţi confortabil, pentru a se bucura de roadele propriei aroganţe. Desigur că legea polarităţii a început să se manifeste. America, în special, a atins prosperitatea şi, în ciuda idealismului măreţ al revoluţiei americane împotriva colonialismului, oamenii au devenit treptat sclavii luxului şi victimele propriului egoism. Odată cu trecerea timpului, ei au început să-i trateze pe toţi cei ce nu erau anglo-saxoni, adică pe evrei, hispanici, italieni şi ruşi. drept rase inferioare, persecutîndu-i ca venetici în ţara pieilor roşii, pe care o socoteau deja a lor, de drept. Foarte mulţi, înflăcăraţi probabil de zel religios, pretindeau că acesta era dreptul lor din naştere şi că fuseseră aleşi şi binecuvântaţi de Dumnezeu să îndeplinească marea operă de distrugere a indienilor „primitivi", care nu aveau pielea albă, aşa cum avea, cu siguranţă, Dumnezeu cel Atotputernic.

Acum oamenii cu pielea albă au oraşe minunate, cu case şi grădini splendide. Toate pădurile luxuriante şi pământurile fertile, care odinioară aparţinuseră altora, sunt acum ale lor, ale celor deveniţi stăpîni legali peste nişte ţinuturi şi tot ceea ce produc aces­tea.

Cei care au fost ucişi sau alungaţi doar pentru că îşi duceau traiul pe propriul lor pământ, au dispărut pentru totdeauna. Nimeni nu mai are nevoie să se gândească la ei sau să se preocupe de ei, pentru că totul poate fi explicat şi justificat prin mânuirea abilă a raţi­unii produse de ego şi aservite acestuia.

Din păcate însă, agresiunea aceasta nu a luat încă sfârşit. Conform legii naturale a polarităţii, atunci când cineva agresează alte persoane şi le distruge, aceeaşi agresiune se va îndrepta împotriva agresorului. Aceiaşi anglo-saxoni, împreună cu alţi foşti colonizatori plini de aroganţă, atât de mândri odinioară de individualismul, de raţi­unea şi de cultura lor, sunt primii care cad acum victime tuturor ten­taţiilor ce li se oferă în virtutea legii polarităţii. Ei sunt cei care se dedau cu uşurinţă consumului abuziv de droguri şi narcotice. Acestea se revarsă, ca un potop, din ţări precum Columbia şi Bolivia, acolo unde încă mai există, în uitare şi cruntă sărăcie, indi­enii, foştii locuitori şi proprietari ai pământului Americii. Ei s-au refu­giat pe înălţimile muntoase, pentru a se salva de atacurile albilor, iar faptul că ascunzătorile lor au devenit azi nuclee de acţiune a legii polarităţii, nu ar trebui să ne surprindă. în aceste două ţări se pro­duc drogurile cele mai puternice, iar ele sunt apoi introduse în America prin contrabandă, chiar de către americani, care îşi duc la distrugere şi degradare propriul popor, în vreme ce băştinaşii se ţin departe de asemenea droguri puternice. Ei se mulţumesc să pro­ducă droguri, pe care albii (spanioli şi alţii) le exportă la Washington, în America, rezultatele dependenţei de droguri nu se limitează la vreun oraş, sau la vreo categorie socială anume. Ele sunt atât de răspândite, încît victimele apar fără discriminare în Miami, San Francisco sau Los Angeles, de parcă omorîrea nestăvilită a pieilor roşii de către albi, ar fi creat un lanţ nesfârşit de ucideri ale compatri­oţilor lor americani. Se pare că „jocul crimei" trebuie exersat precum tenisul, pentru a se menţine forma jucătorilor antrenaţi, vreme îndelungată, în exterminarea pieilor roşii.

La ora actuală sunt prădaţi şi chiar ucişi oameni care sunt doar cu puţin mai avuţi decât agresorii lor. Pe măsură ce ţările dezvoltate devin tot mai bogate, ele creează, în virtutea legii polarităţii, un număr tot mai mare de hoţi şi de organizaţii mafiote iot mai sofisti­cate. Acestea din urmă scot bani clin răpirile celor bogaţi, care au strâns la rândul lor averi prin cultivarea corupţiei şi prin adâncirea sărăciei oriunde au poposit. Imperiile mafiei nu pot fi controlate, dar ele pot exercita controlul (şi chiar fac aceasta) asupra politicienilor şi guvernelor. Lumea modernă occidentală acordă o atât de mare importanţă banului, încît acesta a devenit o adevărată funie bună de spânzurat, petrecută în jurul grumazului tuturor celor născuţi sub semnul nefericit al modernismului. Trebuie să înţelegem că hoţii şi mafiile au apărut, pur şi simplu, pentru a produce o reacţie cerută de legea polarităţii.

Furtul, însă, nu este apanajul exclusiv al hoţilor de profesie. Toate categoriile sociale posibile, de la baza şi până ia vârful societăţii americane, fie practică jaful, furtul şi corupţia, fără urmă de decentă sau cinste, fie suferă în tăcere atrocităţile gangsterilor şi escrocilor, care prosperă şi îşi construiesc imperii. Violenţa a atins asemenea cote încît, dacă cineva călătoreşte în America, nu este indicat să poarte un ceas de valoare, bijuterii şi nici măcar un inel de logodnă.

Erodarea şi distrugerea lentă a valorilor umane normale (dharma cea eternă, pe care o respectă, în mod spontan toate fiinţele omeneşti ce recunosc valorile tradiţionale) au atins culmi înfricoşătoare în America, unde consumul excesiv de alcool şi de droguri a devenit, deja, un lucru obişnuit. Chiar şi în cercurile de elită se discută despre droguri aşa cum, odinioară, se vorbea despre sublimul subiect al vinurilor franţuzeşti.

Cu mult mai grav este fenomenul violării copiilor. Ameţiţi de prea multă libertate, oamenii şi-au pierdut orice simţ de decentă, modestie şi autocontrol. Sunt date publicităţii tot mai multe cazuri de violare a propriilor copii. Chiar şi animalele îşi protejează odraslele cu mai multă atenţie decât acele brute. Totul depăşeşte orice imagi­naţie, dar se pare că în această cultură violentă, acoperită cu spoiala aşa-zisei „distracţii cu orice preţ", cu toţii au devenit imuni la valorile morale obişnuite. Această cultură tip „Coca-Cola" abundă în carnavaluri macabre, discoteci unde se consumă droguri şi o muzică ce bombardează simţurile cu o vulgaritate şi o indecenţă duse la extrem. Cum putea un biet astrolog indian „primitiv" să pre­vadă. în viitor, starea degradată şi imorală atinsă în era noastră modernă?

Recent am auzit că 200 de copii au fost violaţi de nişte poliţişti din America, cu alte cuvinte, chiar de cei care trebuiau să le asigure protecţia şi siguranţa. în vremurile moderne, copiii au suferit cel mai cumplit, dar acest fel de experienţă este. probabil, chiar mai rea decât o cameră de gazare, căci ei trebuie să trăiască mai departe, purtând în suflet o rană îngrozitoare. Mulţi preoţi catolici din Canada au distrus copii nevinovaţi în acelaşi mod. O ştire şocantă primită recent a fost că şeful Bisericii Catolice din Austria a fost acuzat de violarea copiilor. El obişnuia să poarte un veşmânt roşu. Aş dori din suflet să-l văd într-o arenă pentru luptele cu tauri, având în faţă pe cel mai periculos dintre aceste animale. Este posibil ca toţi aceşti copii să prefere moartea, decât să trăiască o viaţă distrusă psihic. Destul de recent, o fată foarte tânără, care a fost silită de părinţii săi să joace rolul principal dintr-un film de groază despre o posedare demonică, s-a sinucis la câţiva ani după aceea.

Asemenea oameni haini, care abuzează de inocenţa copiilor, săvârşind acte atât de cumplite, nu sunt descrişi în nici o prezicere din trecut, motiv pentru care Occidentul nu dă crezare profeţiilor indi­ene. Vesticii sunt convinşi că vechii astrologi indieni nu aveau darul previziunii. Ce să zicem atunci despre Nostradamus? Este ca şi cum acei vizionari din vechime, nu ar fi putut suporta să relateze asemenea orori, pe care nimeni nu le-ar fi crezut până astăzi, când s-a atins declinul maxim din Kali Yuga.

Când am citit într-un ziar ştirea despre violarea copiilor din America, am fost extrem de revoltată. O americancă, aşezată lângă mine în avionul cu care zburam spre America, s-a mirat de ati­tudinea mea, spunând: „Eu nu sunt şocată deloc pentru că, dacă privim situaţia din punct de vedere raţional, vom descoperi că asemenea lucruri se petrec în toată lumea. Singura diferenţă este că ziarele americane nu se feresc să publice asemenea ştiri", lată cum justificarea raţională a individului a fost dusă până la concluzia logică, în cadrul noilor dimensiuni ale gândirii colective sau. altfel spus, ale evadării colective din introspecţie. O astfel de gândire. indiferentă şi iresponsabilă, înseamnă ocolirea problemelor periculoase şi distrugătoare care zdruncină umanitatea din temelii. Ea mai înseamnă şi ignorarea totală a valorilor culturii tradiţionale păstrate cu atâta efort şi respect. Dacă Abraham Lincoln ar fi în viată, cum ar reacţiona, oare, în faţa acestei societăţi? Slavă Domnului că toate sufletele mari se odihnesc acum în pace. Am rămas doar noi. oamenii moderni, să primim în permanentă şocurile senzaţiilor tari ale vieţii moderne şi ale ego-ului dornic să şocheze mass-media. iar acestea sfârşesc prin a ne îmbolnăvi de cancerul sângelui.

in zilele noastre, nimeni nu pare a fi în siguranţă în aceste ţări dezvoltate, deoarece toată lumea, asemenea doamnei întâlnite în avion, nu face decât să-şi folosească raţiunea pentru a explica sau justifica violenţa. Iar prin prezentarea continuă în mass-media a vio­lenţei, ca formă de divertisment, publicul devine tot mai neruşinat şi nesimţitor de inuman faţă de astfel de manifestări. După cum se vede, oamenii se bucură, fără pic de sfială, să-şi afişeze talentul creator atunci când reuşesc să scoată bani din tot felul de lucruri ori­bile. Ei nu mai au timp să se preocupe de altceva. Chiar şi aceia care au bani destui sunt atât de lacomi, încît vor să apuce cât mai mult, prin fraudă şi înşelătorie, atât de la cei mai avuţi, cât şi de la cei mai puţin avuţi.

Pentru cineva care aparţine unei culturi diferite, este un păcat chiar să şi pomeneşti de abuzul de droguri sau de alcool. Rasele anglo-saxone şi europene aproape au înălţat consumul de alcool ia rangul de practică religioasă măreaţă. Nici nu se pune problema dacă această religie este bună sau rea. Băutura constituie un „sanctum sanctorium", iar cei care nu beau sunt fie ciudati, fie caraghioşi. Chiar şi înalţii reprezentanţi politici, intelectualii sau aşa-zisa elită a societăţilor occidentale sunt rareori modele de luciditate după câteva pahare, ca să nu mai vorbim de înţelepciune. Cu toţii se îneacă în butoaie de bere. de băuturi distilate sau orice soi de vin sau alcool care poate fi imaginat. Desigur, ei au inventat

o sene de justificări diferite, chiar şi la nivel colectiv. Prin inter­mediul mass-mediei. ei păşesc în faţă, susţinând şi apărând acest obicei autodistrugâtor care întunecă limpezimea gândirii. Din neferi­cire, cultura alcoolului se răspândeşte acum şi în ţări care, prin tradiţie, s-au ferit de băutură ca de ciumă.

Odată am stat la o prietenă ai cărei soţ era un înalt funcţionar de stat. dar amândoi obişnuiau să bea zdravăn. M-a mirat locuinţa lor extrem ce neglijentă, în care nu se găsea nimic folositor decât cele necesare pentru petrecerile unde erau invitaţi prietenii lor bău­tori. Nu aveau nici măcar o pătură în plus, cu care să mă acopăr, intelectualii de teapa lor şi alte persoane suspuse au creat din cul­tura alcoolului o veritabilă Biblie, graţie marketingului genial din ţările lipsite de orice principiu, dar avansate pe panta autodis­trugerii.

Francezii, care şi-au confecţionat o cultură foarte savantă a mustului de struguri fermentat şi a bronzaturilor mucegăite, se miră acum de ce strugurii lor şi-au schimbat culoarea şi nu mai fer­mentează şi de ce întreaga ţară este bântuită de bolile ficatului şi ale pielii. Să fie, oare, vorba despre legea polarităţii care acţionează asupra lor? Să fie, oare. aceeaşi lege care le-a creat şocul recesiu­nii economice? Un alt efect ai polarităţii este că, după alegerea domnului Chirac, a apărut în ziare o listă lungă cu numele colegilor săi din guvern care fuseseră arestaţi şi închişi. Cu atâta băutură şi beţivi în jur, cum să se mai descurce cu salariile primite? Pe dea­supra, celor mai mulţi dintre ei, le place să întreţină amante şi chiar să le numească în funcţii importante în guvernul Franţei.

Se pare că nimeni nu ştie de ce recesiunea se întinde ca o molimă în toate ţările occidentale care se împăunează atâta cu nivelul lor economic. Motivul subtil nu este altul decât consumul de bere, vin şi alcooluri tari, care a distrus libertatea autentică şi a secătuit puterea şi dorinţa de a munci şi de a se bucura de viaţă. Aceşti oameni sunt în stare să facă o criză dacă nu pot merge să bea intr-un bar, sau nu pot pleca într-o vacanţă din care probabil nu se vor mai întoarce. Christos a spus că alcoolul duce la desfrâu. Eu spun că in perioada modernă, el conduce şi la recesiune economică.

Chiar şi în biserici, la „sfânta" comuniune se oferă enoriaşilor vin, o licoare de struguri fermentaţi şi putreziţi, destinată pentru împlinirea spirituală. Explicaţia oferită este că lisus însuşi a trans­format apa în vin la nunta din Cana. Desigur că vibraţiile divine pot face suc de struguri din apă, dar cum ar putea vibraţiile divine să creeze ceva care îţi distruge conştiinţa şi te coboară la un nivel sub­uman? Logic vorbind, cum ar putea să se facă vin în mod instanta­neu? El trebuie să fermenteze ani de-a rândul ca să devină din „cel mai ales". Totuşi, pentru oamenii moderni, adevăraţi băutori, ar tre­bui să nu existe „sfântă" împărtăşanie fără vodcă (cea mai tare bău­tură rusească), deoarece vinurile obişnuite nu mai pot crea efectul spiritual într-un beţiv sau unul obişnuit cu alcooluri tari. în limba engleză cuvântul „spirit" înseamnă alcool, spirit al unui defunct şi, de asemenea. Atma sau reflectarea lui Dumnezeu cel Atotputernic în fiinţa umană.

Mi-e imposibil să înţeleg cum oamenii se pot folosi de Christos pentru a susţine consumul de vin fermentat, care întunecă puterea conştiinţei când, dimpotrivă, El a venit să ne înalţe deasupra conştiinţei omeneşti obişnuite. La Cana, se zice că lisus a creat „vin" în mod instantaneu dar, de fapt, El nu a îngăduit niciodată fermentarea sucului de struguri. De altfel, toate vinurile şi lichiorurile (chiar şi Benedictina, acel lichior „binecuvîntat", fabricat cu atîta ardoare de către călugării francezi) sînt băuturi fermentate, iar cele mai bune vinuri au mirosul cel mai greu, provenind din struguri putreziţi de-a binelea de mulţi ani. Aceia care sunt destul de „norocoşi" să le guste, declară: „Ah, este ceresc!". Aici au dreptate, căci într-adevăr mirosul băuturii nu se aseamănă cu nimic existent pe pământ, iar oamenii beţi duhnesc mai rău decât porcii, pentru că nici o persoană trează nu poate suporta să stea alături de ei. Şi totuşi, în ţările dezvoltate, aceasta este starea la care pare să aspire toată lumea. Se pare că toţi şi-au pierdut simţul mirosului. Aşa cum stau lucrurile, toţi miros urât a băutură şi nu au ce face, căci baia nu mai este la modă în Franţa. Baia la francezi constă In a te stropi cu parfumuri peste alcool şi a avea apoi sentimentul că apogeul culturii se află în Franţa.

La recepţiile de anvergură, trebuie să dai mâna cu peste cinci sute de oameni de genul acesta. O dată ce s-au pornit să bea o pot ţine tot aşa până la zece sau unsprezece noaptea, cu toate că recepţia a început la şase şi este de presupus că se va sfârşi la opt. Aici este singurul loc în care nimeni nu-şi mai priveşte într-una cea­sul. Necazul este că atunci când, în sfârşit, trebuie să plece, insistă să facă conversaţie cu sărmanele gazde, care au stat în picioare ore întregi, fără să guste sau să bea ceva, refăcând altceva decât să-şi privească musafirii pierzîndu-şi treptat luciditatea şi, la plecare, să le suporte strângerea şi scuturarea mâinii, până ce nu şi-o mai simt deloc. Bietele gazde au stat să dea mâna cu toţi cei care sosesc fără încetare şi, chiar înainte de a termina cu noii veniţi şi de a se putea aşeza câteva minute, pentru a se înviora cu puţină apă sau cu ceai, trebuie să o ia de la capăt, luîndu-şi rămas bun de la cei care pleacă, pe motiv că nu mai sunt în stare nici să mai bea. Cu excepţia bărbaţilor din unele ţări de tradiţie musulmană cărora nu le este permis să dea mâna cu doamnele, toţi ceilalţi au stiluri diferite de a şoca gazda obligată să stea ia dispoziţie, lată doar unul dintre aspectele faimoaselor divertismente ale societăţii occidentale.

De bună seamă că oamenii justifică tot cu ajutorul raţiunii acest soi de comportare nebunească şi afirmă că ei nu ţine deloc de era modernă, ci este o veche tradiţie, adică, apelând chiar la argumentele mele, trebuie să fie ceva bun. Dar pentru orice om dotat cu un dram de bun simţ, toate acestea sunt o totală risipă de bani şi de energie. La întruniri, nu vei auzi decât rareori vorbindu-se despre munca fiecăruia, sau despre ceva inteligent, ci mai ales despre scandaluri şi bârfe ieftine. Dacă va trebui vreodată să daţi o asemenea recepţie, păziţi-vă în special de francezi, căci ei trebuie să o sărute pe doamna gazdă pe ambii obraji (dacă nu chiar şi pe soţul acesteia!). In zilele noastre, când există atât de multe boli uşor transmisibile, socotesc că măcar „tradiţia" aceasta ar putea fi desfi­inţată fără regrete.

Există, însă, şi o latură mai serioasă. Cheltuirea resurselor atât particulare cât şi naţionale alocate consumului de alcool este foarte însemnată. Dacă ar fi cumva posibil, ar trebui să se prezinte şi să se dezbată, în parlamentul fiecărei ţări, un raport statistic asupra cheltuielilor implicate şi rezultatelor pozitive înregistrate în urma respectivelor petreceri şi recepţii, precum şi a efectelor con­sumului zilnic de alcool. Cheltuirea unei părţi atît de însemnate din venitul naţional al ţărilor dezvoltate, pentru menţinerea într-o stare cât mai inconştientă cu putinţă, este un semn de nebunie crasă. Ademenirea ţărilor din lumea a treia pentru a risipi cît mai mult timp şi bani în relaţii diplomatice menţinute astfel, este un lucru de neier­tat. Chiar şi ambasadele Indiei par să fi căpătat un bun antrenament în petrecerile cu băuturi alcoolice. Graţie antrenamentului englezesc, diplomaţii indieni care arată cu toţii la fel cu fracurile şi papioanele lor, cunosc absolut totul despre scotch, whisky şi ver­mut.

Anglia este, de bună seamă, vârâtă pînă-n gît în „tradiţiile" alcoolului. Clădirea cea mai frumoasă şi mai impunătoare din orice sat este, în mod invariabil, cârciuma. Se spune că ea este „centrul social al localităţii". Dar cei care vin să se întâlnească acolo sunt fie deja băuţi, fie se duc să se îmbete (şi asta cât mai repede posibil), înainte de orice întâlnire, trebuie să se bea ceva, căci altfel nu poate începe dialogul. Chiar moartea rudelor este udată cu şampanie. Explicaţia pe care o dau unii este că acesta este singurul mod în care poţi scăpa de sentimente. Cu cât se consumă mai mult alcool, cu atât au oamenii mai puţine sentimente unii faţă de ceilalţi şi încep să-şi piardă simţul moral, precum şi pe cel al valorii relaţiilor interu- mane. Un exemplu recent al „culturii alcoolului" este cel al unei bunici în vârstă de 80 de ani, care îi scrie nepotului ei de 18 ani scrisori de dragoste, publicate ulterior pe prima pagină a ziarelor, ca o mare senzaţie. Confuzia relaţiilor este un rezultat direct al alcoolu­lui care, ca o otravă permanent ingerată, duce la tocirea simţului moral, la amorţirea şi la distrugerea lentă a sentimentelor omeneşti naturale. Şi totuşi, alcoolul se bucură de un asemenea respect în aceste ţări, încît am întâlnit în Canada un doctor în filosofie, care şi-a luat doctoratul în Anglia scriind o lucrare foarte complicată despre modul în care se poate realiza „ascensiunea spirituală" prin bău­tură.

Efectele alcoolului asupra comportamentului uman sunt, totuşi, departe de a ridica nivelul conştiinţei şi de a rafina calitatea morală a vieţii oamenilor. Aşa cum am putut constata din activitatea mea, este foarte dificil să se dea Realizarea băutorilor înveteraţi sau alcoolicilor. Unii dintre ei au devenit atât de deziluzionaţi în căutarea adevărului încît, din disperare, s-au apucat de băutură. Dacă se întâmplă să îşi corecteze acest obicei prin alte mijloace decât Realizarea Sinelui, ei vor cădea aproape imediat în năravul jocurilor de noroc, al drogurilor sau al femeilor. Motivul este că alcoolul dis­truge chiar şi capacitatea morală, dorinţa şi echilibrul, necesare pen­tru atingerea unei conştiinţe superioare şi pentru a evolua spiritual şj moral.

In societăţile occidentale, consumul de alcool este privit ca un ritual religios. Aş spune, însă, că lucrurile nu diferă de cultul rasta- farian în care drogurile fac parte din ritualurile lor unde, cel mai ade­sea, participă persoane posedate. Majoritatea crimelor sunt săvârşite în ziua de azi fie în stare de beţie, fie din motive de propa­gare a alcoolismului sau drogurilor. Dar în „era metamodernă" care tocmai începe, cei treziţi la o nouă stare de conştiinţă vor fi eliberaţi de toate aceste obiceiuri distrugătoare. Cunosc mulţi oameni care nu vor să renunţe la această dependenţă aducătoare de moarte şi atât de pretenţioasă, încît nu poţi să inviţi pe nimeni la masă, dacă nu oferi şi băuturi, adică alcool. Pentru asta trebuie să studiezi un dicţionar. Unul dintre slujitorii apropiaţi ai reginei Victoria, John Brown, era încredinţat că dacă un bărbat nu bea şi nu are o aseme­nea slăbiciune, nu este bărbat adevărat.

In dialectul indian marathi există o zicală: „Dacă sticla (de alcool) intră pe o uşă, Lakshmi (zeiţa bogăţiei şi a prosperităţii) fuge pe cealaltă". Atunci când un om nu este în deplinătatea facultăţilor sale, cum să te aştepţi să aibă simţul datoriei faţă de soţie, copii, societate sau întreaga ţară? El nici nu poate munci cum se cuvine şi nici nu se poate bucura de relaţiile şi responsabilităţile sale umane, normale. Atenţia lui se va dezechilibra, ficatul i se va îmbol­năvi, iar el va deveni un om foarte irascibil.

Ceea ce este valabil pentru „omul băutor", rămâne desigur valabil şi pentru toate societăţile occidentale ale vremurilor moderne, în afară de recesiune (care le-a lovit ca un dezastru şi mai mare), creată de cultura băuturii, mai are loc şi subminarea totală a sis­temului de valori care, prin tradiţie, a servit la sprijinirea şi elevarea relaţiilor morale şi sociale. Se pare că frecventarea petrecerilor unde se bea şi mersul la cârciumi şi baruri este un obicei foarte vechi dar, chiar aşa stând lucrurile, ar trebui să existe o anumită moderaţie- Chiar şi scriitorii francezi ca Maupassant, Moliere sau Emile Zola au

satirizat şi au ridiculizat băutura. în vremurile modeme  însă  nimic nu mai are limite. Se pare că aceasta este marea realizare a oame­nilor celor mai moderni, şi anume să treacă peste toate limitele de decenţă, bună cuviinţă şi respect pentru viaţă.

Intr-o societate de soiul acesta, oamenii sunt desensibilizati în mod constant, nu numai prin alcool, dar şi prin atacarea neîntreruptă a inteligenţei şi emoţiilor lor, prin senzaţii tari. Mass-media a atins o culme a perfecţiunii în crearea şi intensificarea senzaţiilor prin afişarea permanentă a tot ceea ce reprezintă un afront la adresa raţiunii normale şi a simţului responsabilităţii  pornind de ia simpla bârfă şi scandalurile din ziare, trecând prin minciunile infame şi vulgaritatea neruşinată ce se lăfăie de-a curmezişul titlurilor, până la incredibila avalanşă de sex, violenţă şi groază care inundă totul şi care, necontrolată şi abia observată, se strecoară chiar în căminele oamenilor, prin intermediul televizorului atât de familiar şi demn de încredere.

Probabil că cei mai rău lucru care se observă în aceste societăţi, este modul în care femeile au permis să fie reprezen­tate. Respectul de sine, modestia şi blândeţea  care în oricare altă parte a lumii sunt asociate în mod obişnuit cu cele care trebuie să fie mame în societate, sunt privite acolo ca fiind fără nici o utilitate sau valoare. Este posibil, desigur, ca femeile să poarte o cruce la gât, sau să meargă cu regularitate la biserică; cu toate acestea ele sunt foarte arogante şi de o lipsă de modestie şi o agresivitate de-a dreptul insultătoare, in caz contrar, ele sunt catalogate drept femei cu un caracter slab şi demodate. Este posibil ca tipul tradiţional de femeie să fie considerat slab, de către o raţiune deformată dar, atunci când va fi vorba de accesul la împărăţia lui Dumnezeu tipul respectiv va fi judecat ca fiind plin de înţelepciune.

Acum, după ce am văzut tot felul de lucruri în Occident, am înţeles de ce Mahomed le-a pus pe femei să-şi acopere capul şi trupul. Fiind un profet, cu siguranţă că a văzut viitorul femeilor din Vest, unde nu mai există nici un fel de reguli de decentă şi de bun simţ care să oprească femeile de a face totul pentru a fi privite. Creatorii de modă care abia acoperă corpul şi coaforii sunt, se pare. cei mai prosperi din aceste societăţi. Ei sunt cei care au ucis fru­museţea pură a iubirii, deoarece oamenii ajung să se îndrăgostească din pricina unui anumit stil de pieptănătură, sau de modă şi apoi să-şi schimbe sentimentele, pentru că adorata lor şi-a făcut o alta coafură sau şi-a cumpărat alte toalete. Acum este. desigur, la moda stilul de îmbrăcăminte „ponosită" şi aspectul nepieptânat sau ciufulit, denumite pretenţios stil "la modă", iar bieţii coafori şi creatori de modă se forţează din răsputeri să creeze noi stiluri de chelie sau de rochii confecţionate numai din panglici, care să expună cît mai mult din corp.

Femeile din Vest, în special cele inteligente, trebuie neapărat să aibă o raţiune agresivă, mai ales dacă sînt femei de carieră, sau activează în politică. în politică, ele trebuie să fie temute, precum vampirii, in viata socială, ele trebuie să fie nu numai formidabile, dar şi fermecătoare, adică să se ia la întrecere cu fotomodelele care privesc fix fără să zîmbească, sau cu stelele de cinema care, de obicei nu sunt cu nimic mai presus decât prostituatele.

Pentru a fi considerate atrăgătoare (pe cine şi ce să atragă?), ele trebuie să-şi expună corpul, să-şi arate picioarele şi să invite la viol. cu figunle lor lipsite de expresie. Şi, la urma urmelor, dacă nu este vorba de viol (atragerea tuturor fără excepţie ar fi un joc prea periculos), logica lor, într-o societate a banului, este cum să-şi facă o publicitate cât mai mare frumuseţii, sau cum să-şi exploateze cât mai bine „marfa ", pentru a-şi căpăta plata. Atunci când a insistat ca femeile să se îmbrace modest şi decent, Mahomed a prevăzut cu certitudine acest tip de femei, care nu-şi respectă castitatea şi dem­nitatea, purtîndu-se ca animalele care stau pe patru picioare şi nu pe două.

Un alt blestem al societăţilor occidentale este că sînt terorizate de perspectiva îmbătrînirii. De ce încearcă femeile şi bărbaţii, cu atîta disperare, să arate tineri? Raţiunea, sau probabil reclamele, le spun că dacă eşti bătran, nimeni nu se mai uită la tine şi nimănui nu-i mai pasă de tine. Astfel, în schimbul unor priviri murdare arun­cate de un oarecare, occidentalii sunt gata să renunţe la fru­museţea castităţii lor. Precumpănirea acestor concepţii uşuratice este un obstacol în calea maturizării societăţii.

Pentru un om în toate minţile ce aparţine unei alte culturi, asemenea oameni, care nu îşi respectă nici părţile intime ale corpului şi nici varsta, apar ca o şleahtă de nebuni care, atât în viaţa personală, cât şi în cea socială, se identifică cu tot ceea ce este stu­pid şi artificial.

Decenţa, modestia, demnitatea şi înţelepciunea sunt toate, produsele naturale ale unei societăţi tradiţionale, bazate pe valorile eterne sau dharma. în Vest, însă, asemenea calităţi sunt atacate şi dispreţuite, deoarece oamenii nu mai au respect pentru ceea ce este simplu, natural şi normal. Un simptom ai decăderii naturalului şi al triumfului artificialului este că masele plastice s-au strecurat în toate produsele şi le găsim pretutindeni în societatea occidentală. Plasticul nu ajută la menţinerea unei vieţi sănătoase căci. prin uti­lizarea sa permanentă, produce tot felul de boli de piele şi chiar generează probleme respiratorii, deviind un material natural.

Chiar şi inteligenţa, care era odinioară apanajul falnic al creierului anglo-saxon (iniţiatorul torturării indienilor din America, etichetaţi drept primitivi), este acum atât de pervertită. încît nimeni nu mai înţelege de ce există atâtea boli nervoase şi psihice de nevindecat. Prin călătoriile făcute de vestici în mai multe ţâri sărace, în care s-au dedat la tot felul de abuzuri, aceste boli ale lor au ajuns să se răspândească în întreaga Asie. Pe motiv că violarea copiilor este o crimă în propriile lor ţări, ei se duc în Thailanda şi în alte ţări din Răsărit, pentru săvîrşirea acestor acte absolut înfiorătoare. Dacă aceşti oameni s-ar fi lăsat conduşi de înţelepciune, care dăruieşte fiinţelor umane umilinţă şi respect pentru semenii lor, viata le-ar fi fost echilibrată şi nu ar mai fi cedat atât de uşor bolilor fizice şi psihice.

Conexiunea strânsă dintre calitatea morală a vieţii oamenilor şi bunăstarea lor fizică şi mentală va fi reluată mai amănunţit într-un capitol ulterior, când voi examina efectele răspândirii materialismului din Vest prin mecanizare, apoi automatizare şi. în cele din urmă. computerizare. Atunci voi discuta şi problemele apărute în momen­tul în care dezvoltarea industrială atinge extremele. Aşa cum vom vedea, problema esenţială este ca proiecţia mentalului nu conţine în sine înţelepciunea necesară pentru a-şi trasa propriile limite şi nu poate crea echilibrul. Ea funcţionează până în momentul când se manifestă polaritatea, care sfârşeşte prin a o spulbera. Este exact ceea ce se întâmplă în societăţile din lumea aşa-zis "dezvoltată" Se pare deci că raţiunea lipsită de limite este o veritabilă nenorocire abătută asupra vremurilor modeme căci. prin decadenţa apărută I se poate face orice şi se poate justifica orice...."